Catch & Release sau dreptul la capturi-record

Există o întrebare simplă la care ar trebui să răspundem ţoţi cei care suntem sau aspirăm la statutul de pescar sportiv: cum vrem să prindem peşti tot mai mari dacă nu-i eliberăm? Măcar o parte din ei. Nu militez pentru C & R exclusiv, dar de undeva trebuie să începem. Catch & Release sau dreptul la capturi-record sunt sinonime în toată lumea civilizată, deci de ce să nu încercăm adoptarea şi la noi?

Dincolo de braconaj şi de lipsa de reacţie a autorităţilor, mă gândesc că un prim exemplu trebuie să-l dăm cei care pescuim la răpitor şi-l privim ca pe un partener de luptă şi nu ca pe-o prăjeală. Altfel, riscăm ca în viitor, caraşii şi fitofagii mioritici să devină un fel de emblemă naţională a pescuitului de foame şi sacoşă.

Mă întreb oare câţi practicăm C & R din respect pentru peşti? Nu aşa, doar acolo unde regula bălţii ne obligă să eliberăm peştii, cum e la Varlaam sau pe incintele private din Deltă, ci acolo unde nu ne impune nimeni să facem asta. Şi unde nu avem alt martor decât propria conştiinţă. Cum procedăm noi pe Snagov de mai mulţi ani încoace cu orice peşte, fie că e biban, ştiucă sau şalău, indiferent de dimensiune: Catch & Release TOTAL. Tocmai pentru că este atât de braconat şi de pescuit, am zis ca măcar noi să facem o diferenţă, oricât de mică şi să fim altfel decât ceilalţi.

Doar un exemplu cu un şalău prins în 2015 pe Snagov şi eliberat fără surle şi trâmbiţe. Am filmat eliberarea, dar n-am pus filmul pe net, până azi. Poate că acum va servi la ceva… poate că nu.

Toată lumea se plânge că nu mai există peşte decât în apele private. Alţii îi blamează pe cei care pescuiesc pe astfel de lacuri. Acolo încă este peşte tocmai pentru că se practică doar pescuitul în sistem Catch & Release. La sfârşitul anului trecut am auzit de o baltă de lângă sau din Bucureşti, al cărei proprietar, la fel ca în „Cazul Braşov”, a vrut să scape de ştiucă. Şi am înţeles că de când a fost descoperită „pleaşca”, s-a umplut balta de pescari care au avut grijă să scoată toate ştiucile, printre care multe exemplare de 4-5 kg şi peste.

Personal, cred că orice ştiucă mare este prea valoroasă ca s-o prinzi doar o singură dată. Mai ales în condiţiile în care pe lângă Bucureşti numeri lacurile care mai ţin ceva ştiucă pe degetele de la o mână, maxim două. Chiar şi 5 ştiuci transportate într-o ladă cu apă şi eliberate într-un lac mai sigur ar fi însemnat ceva. Puţin, dar ar fi fost un semn de normalitate. Din păcate, am aflat de „noul Braşov” abia după ce faptul şi ştiucile fuseseră… consumate, ca să spun aşa.

Vrem peşti-record dar nu-i lăsăm să crească. Îi prindem şi-i eliberăm în traistă, fiindcă aşa-i şi neamul nostru? Suntem ca lăcustele sau gândacii de bucătărie, umblăm numai după potol? Unde dăm de un lac cu peşte, îl asanăm şi plecăm acasă nu doar cu alevinii şi pixurile, ci şi cu dopul de la baltă? Cum vrem să prindem bibani de 40 cm dacă nu-i eliberăm pe cei de 15 sau 20 cm şi mai ales pe cei mai mari?

Exemplele pozitive trebuie să înceapă cu noi, pescarii de răpitor, spinangii sau castangii, nu contează. Am mai văzut peşti frumoşi eliberaţi, în diverse filmuleţe postate pe facebook şi nu pot decât să-i aplaud pe autorii lor, indiferent că sunt din ţară sau din alte comunităţi de pescari români din U.K. (Londra în special), Italia sau Franţa. Bravo, felicitări, la cât mai multe şi mai mari eliberări, mai ales în România!

Catch & Release sau dreptul la capturi-record înseamnă cauză şi efect, sunt complementare, nu pot exista una fără cealaltă şi depinde doar de noi să le introducem în vocabularul comportamental al pescuitului la răpitor. Deci, Fir Întins la Catch & Release!