Sâmbătă, după o altă escapadă în zona recifului și a valurilor, am adăugat un strat suplimentar de răni peste cele vechi, iar pe seară se instala febra, din cauza infecției. Ghizii Tourette Fishing mi-au făcut upgrade la spray-ul albastru, ”for animal use”, care conținea un antibiotic și mai puternic. Cum a fost de-a lungul întregii zile, aflați din Pescuit extrem în Marea Roşie: Întinsurile Nubiene (V).

AMR: tot mai puțin
AMR-ul se strângea ca nodul Palomar, cu numai două zile rămase până la finalul aventurii pe Mare Roșie, iar eu simțeam că intru într-o cursă împotriva timpului și a tuturor.

Ziua a 5-a a expediției a început cu speranțe minime, fiindcă nu-mi mai făceam iluzii: am plecat cu barca, însoțit de ghid, spre una din zonele de întinsură de lângă Mesharifa despre care am înțeles că ar fi fost frecventată de GT. Stăteam pregătit pe prova bărcii, condusă încet de Mahmoud, unul din mateloții sudanezi. Aveam ceva șnur scos de pe mulinetă (s-a dovedit insuficient), lanseta EDGE Gamma Beta de clasă 12 într-o mână și Semper Fleye-ul în cealaltă mână.

Ce-i un Semper Fleye?
Inventatorul Semper Fleye este americanul Bob Popovics, care menționează în cartea sa modelele anterioare denumite Seaducer și Jersey Knight.

Semper-ul este un streamer folosit în special la Giant Trevally – cele 8 pene lungi, care imită tentaculele de calmar și corpul realizat din pene în stil ”palmer” fac din această muscă un pachet de stimuli greu de refuzat pentru ”gangsterii întinsurilor”. Nu că ar conta foarte mult, fiindcă atunci când GT urcă din apa adâncă pe întinsuri, o fac cu un singur scop: să ucidă tot ce le iese în cale și reprezintă o posibilă sursă de hrană. Legasem niște Semper-uri de acasă, care evoluau extraordinar în apă, să fiu sigur că nălucile vor fi pe placul lor.

Clasa 12 nu e 8, iarna nu-i ca vara
Nu mai folosisem până atunci o lansetă de muscă și șnur de clasă 12. Lanseta EDGE Gamma Beta 1190-4 era pe cât de ușoară în mână, pe atât de performantă, însă eu nu aveam atât de necesarul antrenament cu asemenea clasă grea. Iar șnurul Airflo SuperDri GT, în ciuda tehnologiei Ridge, nu aluneca deloc bine prin inele – purtasem lanseta prin apă toate acele zile iar sarea care se depusese pe suprafața firului sigur nu mă ajuta în lanseuri. Pentru următoarea aventură o să-mi iau un șnur Rio GT de 475 grains, iar cele 2 Airflo-uri o să le țin ca rezerve.

GT. Ferrari GT. 
Până atunci, mă întâlnisem de 2 ori cu GT pe întinsuri – prima dată, la Shambaya, unde o siluetă întunecată trecuse la 30 – 40 m de noi, iar apoi vineri, în zona agitată de vânt de la Mesharifa, când ghidul Fede începuse să strige disperat dintr-odată ”GT, GT, GT!!!”. Eram cu lanseta de triggerfish în mână și cu cea de GT prinsă de rucsac. În clipele următoare, două umbre gri-albăstrui au trecut în viteza a cincea printre mine și Piers, care era însoțit de Fede. În câteva secunde, nici timp să scoți șnur de pe mulinetă n-ai, darămite să plasezi Semperul în fața acestor bolizi subacvatici. Așa că am stat ca spectatorul în tribună la Daytona 500. Îmi lipseau o șapcă americană cu mânuțe care aplaudă tembel când tragi de șnur și un Bud Light în mână. Suprarealismul nubian la el acasă.

Oricât de pregătit crezi că ai fi pentru o întâlnire cu GT, n-o să fii niciodată 100% pe fază. Poate doar cu mult noroc. Însă eu nu cred în noroc (și, după câte se pare, nici norocul nu a crezut în mine, în acele zile).

O jumătate de şansă la GT
Așa s-a întâmplat și sâmbătă dimineața, când o altă umbră masivă, estimată de ghid ca având cam 1 metru lungime, a apărut din neant în fața bărcii. Plin de adrenalină, am încercat să lansez Semper-ul spre GT-ul aflat în patrulare. Însă musca a aterizat în spatele lui, moment în care a văzut barca apropiindu-se, s-a speriat și dus a fost.

Cu a arătat ziua în câteva secvențe, urmăriți în montajul video următor (selectați din opțiuni rezoluția maximă, 1080p/Full HD):

Alte răni, aceleaşi picioare
După ce am depășit momentul, am sărit din barcă în apa care se întindea pe distanțe verzui-albastre, ca-n wallpaper-urile de pe net. Nivelul apei trecea adesea de brâu, ajungând spre piept. Ghidul a încercat să facă teasing spre GT-ul dispărut în zona surfului, dar fără succes. Ne-am îndreptat spre bariera de corali, unde ne-am cățărat pe bomies, la marginea canalului cu apă adâncă.

Undeva în zona coralilor care desparte întinsura de apa întunecată şi adâncă, mi-am redeschis sâmbătă dimineaţă rănile de joi şi mi-am făcut altele noi, în căutarea unicornului personal, GT-ul:

Din barcă, totul pare exotic, feeric şi inofensiv. Aglomerările pe care le vedeţi mai jos sunt alcătuite din corali alunecoşi, denivelaţi, abrazivi şi mai ales tăioşi. Iar dacă trebuie să mergi pe o asemenea suprafaţă sau să îţi menţii echilibrul în timp ce te lovesc valuri până la piept, rănile sunt garantate. Astfel de bomies reprezintă vantage point-uri excelente în mijlocul pustiului albastru, care îți permit să vezi peştii înainte ca ei să te vadă pe tine. În plus, de bomies nu se sperie așa cum se întâmplă când văd barca.

Cu acest minunat prilej, m-am tăiat din nou în coralii ascuțiți, adăugând un set de răni proaspete peste cele vechi, care păreau ușor infectate:

Am revenit în zona prietenoasă și ne-am cățărat pe un bomie, în apropierea unei pante ce urca lin dinspre apa adâncă. A urmat o așteptare de aproape o oră, în care am verificat constant împrejurimile, pentru a zări cât mai din timp eventualii GT ce ar fi trecut pe lângă noi. Eu am exersat lanseurile cu clasa 12, să fiu sigur că pot plasa streamerul măcar la 20 de metri distanță. Însă nicio umbră amenințătoare nu ne-a întrerupt așteptarea.

Prânzul ca o pauză. Dintre reprizele de kickbox.
Într-un târziu, ghidul a chemat barca prin stație, care ne-a adus înapoi pe insulă, pentru prânz. Am luat masa pe nisip, eu destul de morocănos și supărat pe ghid, nu atât pentru că mă băgase iar în corali, ci pentru că nu avusesem nicio captură. Oarecum impropriu, fiindcă pescuitul nu oferă garanții, iar pescuitul la muscă în apă sărată era ceva absolut nou pentru mine. Eram un „noob on the Nubian Flats”, dar aveam pretenţii. Rănile de la picioare usturau fără să dea semne de oboseală în apa extrem de sărată a Mării Roșii, așa că voia bună, antrenul și focurile de artificii au fost mereu cu mine în ultimele zile.

Înapoi în ring
În partea a doua a zilei, ghidul-șef, simțindu-mi nemulțumirea, a schimbat echipele, iar eu am plecat cu vikingii și cu Fede la pândă de GT, pe bomie-urile din preajma canalului adânc. Ne-am găsit fiecare poziții stabile în calea valurilor care măturau constant zona, încercând să ne doboare de pe picioare, și ne-am pus pe așteptat. Fede mi-a adus lanseta de clasă 8 din barcă, și am început să dau la needle fish (un fel de zărgan) cu muștele pentru triggeri. Am reușit să prind unul, care a scăpat după ce a dansat nervos pe valuri, în strigătele amuzate ale lui Fede ”Marlin, marlin!”.

From the big picture…

… to the closer one. La un zoom-in serios asupra fotografiilor făcute cu drona de la mare înălțime, ne-am „regăsit” în punctele colorate de pe bomies, aşteptând la marginea şenalului cu apă mai adâncă. Pentru mine a fost o surpriză spectaculoasă, ca un Google Earth dus până la nivel personal:

Piers’ Day all the way
Reveniți pe insulă, am aflat că sâmbăta fusese „Ziua lui Piers”, fără doar și poate. În cursul dimineții, în timp ce se plimba cu ghidul de-a lungul plajei, șansa i-a scos în cale primul GT – care patrula alene de-a lungul malului. Au avut timp să pregătească lanseul, să-i pună musca la întânire… și puțin mai târziu, Piers poza fericit cu primul GT nubian de 87 cm:

În sesiunea de după-masă, Piers Westerman și Chris Binnington au rămas cu ghidul meu de dimineață, pe insulă. Seara, la întoarcere, am aflat rezultatele. Chris înțepase un GT care îi luase tot șnurul de pe mulinetă plus 100 de metri de backing și apoi tăiase în corali:

Iar Piers, în timp ce dădea o nouă tură insulei, s-a întâlnit cu un monstru de GT. Ghidul l-a văzut de la peste 50 m depărtare, deci a avut timp să pregătească singurul lanseu care conta. Piers i-a plasat streamerul în față, n-a făcut 2 strip-uri că GT-ul se înfipsese în muscă și plecase cu șnurul printre corali. Rezultat final: 103 cm pentru Piers, singurul din echipă care a prins 2 GT masivi într-o singură zi. Deci, felicitări și thumbs up, Mr. Westerman!

Aşa arată un loop cu 3 nail knot-uri şi protejat pe deasupra de o cămaşă din kevlar, după o întâlnire cu un GT care a luat streamerul și firul cu el, ca să-i arate coralii din Marea Roşie. Nu-i de mirare că recomandarea agenţiei este să ai minim două şnururi de clasă 12, ca rezerve:

Planton, la loc comanda
Așteptarea pe marginea canalului adânc a continuat până seara, alături de Fede și de cei 3 pescari danezi. Din când în când puneam în funcțiune EDGE-ul de clasă 12, dar vântul bătea dinspre umărul mâinii cu care țineam lanseta, deci era dificil să lansez perpendicular pe canal (între timp am exersat backcastul și continui să o fac).

Febra de sâmbătă noaptea și uvertura rinocerului
Simțeam că ceva nu e în regulă, fiindcă începea să se instaleze febra. La întoarcere, în barcă, am observat că picioarele mi se umflaseră cât tuburile cu oxigen pentru scuba diving. Cu alte cuvinte, mă pusesem singur „pe butuci”. Seara, pe catamaran, ghizii mi-au aplicat un spray albastru de uz veterinar pe rănile noi. Nu vreți să știți cum ustura, dar aș fi făcut orice, numai să pot pescui și duminică. Am luat singurele antiinflamatoare pe care ale aveam, niște Nurofen Forte, și am adormit pe canapea vizavi de victoriosul Piers, celălalt rezident al livingului. În dimineața următoare, nedormitul Piers mi-a spus, disperat: ”OMG, last night I wanted to kill the Romanian”. Din cauza febrei și a stării de rău, sforăisem ca un rinocer, presupunând că acești unicorni africani ar putea să sforăie vreodată (dacă am fi fost în Europa, aș fi folosit mistrețul ca exemplu dar așa, am căutat un exemplu mai local).

Nubian Flats nu-s pentru cei slabi de înger, iar eu îmi făcusem botezul cu vârf şi îndesat. Data viitoare voi fi mai pregătit, fiindcă îmi doresc să existe o dată viitoare.

De veghe în valul cu GT
Sâmbătă seara, head guide-ul a descărcat filmările făcute din dronă și ne-a chemat să ne arate ceva: mai mulți GT uriași se învârtiseră în canalul din fața bomie-urilor pe care așteptam, apropiindu-se la distanțe de un lanseu și ceva. Însă de la nivelul nostru, n-am avut nicio șansă să-i reperăm în apa adâncă. Atât de aproape fuseserăm. Şi totuși atât de departe…

Fotografiile și majoritatea filmelor din articol sunt realizate cu Canon EOS M10, camera care m-a însoțit în fiecare zi pe Întinsurile Nubiene.

– va urma –